Olimpiada Naţională de Fizică 2011 - part one

Acum sunt la ultima mea olimpadă națională de fizică. Scriu de pe laptopul lui Codrin (mersi).

În ciuda temerilor mele, această olimpiada a ieșit foarte fain. Nu au venit anumite persoane ”clasice” din peisajul olimpic (Dodo!!!) și nici eu nu prea aveam chef și nici nu m-am pregătit atât de mult ca în alți ani. Dar rupe olimpiada asta.

A început absolut superb: ne-am urcat pe microbuzul greșit. Erau două microbuze în parcarea de unde am pornit și profa a întrebat ”Mergeți la Arad?” ”Da”. Ok, ne îmbarcăm și apoi când am pornit întreabă șoferul ”Când aveți meci?” ”Ce meci?” ”Păi nu sunteți baschet­bal­iști?”. Apparently, acesta era microbuzul pentru baschet­bal­iști care aveau meci în Arad, iar microbuzul nostru era celălalt și sportivii au plecat cu el. Ca norocul amândouă mi­crobuzele erau de la aceaași firmă așa că am putut continua drumul fără mari probleme (doar a trebuit să modificăm un pic ”passenger man­i­fes­tul”). Dar noi tot am pățit mai bine decât unul din Cluj care și-a ratat trenul =))

Apoi când am ajuns în Arad, ne-am întâlnit cu o profesoară de aici care ne-a ghidat spre internatul unde am fost cazați. Trebuia să o luăm pe străzi lă­tu­ral­nice și am ajuns la ceva străduțe pe care era semn de sens interzis și pe același stâlp,  semn de oblig­a­to­riu înainte sau la dreapta. Profa care ne ghida a zis șoferului ”Mergeți liniștit, că avem pile la poliție și putem aranja amenda”. (urmează și poză). Apoi am dat într-o groapă de am crezut că pică afară bagajele.

Am ajuns la Centrul Școlar Arad, o școală pentru copii cu probleme de vedere. Condițiile sunt foarte faine, la baie fiind și dușuri cu cabină dinaia modernă. Îi un pic nașpa că suntem toți băieții din Bihor (9) într-o cameră, dar în acest caz e valabilă zicala ”The more, the merrier”.

Când am ajuns, unul din primele lucruri pe care le-am observat a fost că este un cablu de televizor, dar televizor canci (Iași-ul are 2 tele­vi­zoare în cameră, oare de ce?) și că există un cablu de internet. Începem să tragem de cablul de net, și vine, și vine, și vine, și vine, și vine și apoi nu merge (avea vreo 9 metri cablul numai în cameră, iar afară îi tras de-a lungul a vreo 10 camere). (pics to come)

Apoi Codrin și-a pus mâncarea afară pe geam, ca să  nu se strice. Și David i-a urmat exemplul. Amândoi s-au pus acuma să mânânce și David își suflă șnițelele reci ca să le poată băga în gură.

Arădenii se pare că sunt foarte serioși în privința or­ga­nizării. De­schiderea s-a ținut la teatru, unde fiecare județ își avea locurile lui într-una din loje. Dis­cur­surile au fost destul de ok (scurte), cu aplauzele de rigoare din 5 în 5 secunde. La sfârșit a fost ceva trupă de percuție de la Liceul de Artă din Arad. Mă mir cum rezistau cântăreții sub luminile ălea, care erau aproape stro­bo­scop­ice. La sfârșit a fost o coadă mare (era o singură ușă deschisă care ieșea din teatru) și eu iar am rămas pe la sfârșitul cozii ca să pot vorbi cu ceva prieteni din alte județe. Când am ieșit, după 10 minute, descopăr că bihorenii mă așteaptă în frig săracii, doar ca să le zic că eu merg ”to catch up” cu prieteni din alte județe.

Apoi, când ne pregăteam de culcare, toți ne-am îmbrăcat în pijamale, când David începe să se agite ca un șprei gol că maică-sa i-o pus 2 kg de ciocolată (de casă) și 3 kg de mandarine, dar nu i-a pus pijamale și șosete. După multe căutări prin valiză, reușește să găsească una bucată șosetă. Iese afară să o sune pe maică-sa și după 2 minute revine glorios cu harta către comoară: șosetele și pijamalele sale erau într-un sertar lateralnic.

Sunt 3 paturi etajate, 2 paturi simple și o saltea pusă pe jos adusă din altă cameră. Totul sună bine în teorie, în practică paturile etajate scârțâie ca o locomotivă vintage 1884, roșie. Cumva cumva reușim să adormim, când se trezește David Jr noaptea la 1 că îl deranjează salteaua lui, care e cu arcuri. Așa că îl trezește pe celălalt David și fac o rocadă, David Jr. ajungând pe salteaua de jos. Între timp, trezind pe toată lumea, of course. Dimineața iar am primit plângeri că au fost auzite sforăituri din direcția generală a mea. Not true.

Luni dimineața a fost proba practică, unde am primit un experiment ire­al­iz­abil. Era experiment cu Bi­len­tilele lui Billet și la distanța de 2 metri între ecran și lentile se observau 9 in­ter­fran­je pe 2 mm. Noi aveam la dispoziție 2 bancuri optice de câte 80 cm. Vreau să văd eu cum vede cineva franje de in­ter­fer­ență acolo. Și ni se dădeau valori măsurate în tabel, așa că teoretic era un experiment teoretic (da, se dă și așa ceva tot mai des la olimpiade), doar că erau date și in­stru­mentele necesare pentru a simula ex­per­i­men­tul, ca să ne pierdem vremea cu asta. Awesome.

După probă, doamna profesoară mă trimite pe mine și pe Codrin să facem xerox după buletinele tuturora. Plecăm pe la vreo 3 și ajungem înapoi pe la 7 jumate. Am găsit un xerox foarte încet... la mall... cu 10 minute înainte să înceapa The Green Hornet. :D

Azi seară am mers să ne relaxăm după probe și să ne uităm la Tron: Legacy 3D (>:) @ Timi). Am chemat și un prieten din Cluj să vină și el, și după ce s-a terminat filmul, eu cu Codrin am mers să îl însoțim pâna la internatul lui, să nu se plimbe singur noaptea. Când ajungem la el la internat, portarul de acolo începe să ne ia la rost că de ce ne venim așa târziu și ne zice că ne pune o întrebare, la care dacă știm răspunde am scăpat, dacă nu am dat de belea. Întrebarea:

”Pe drumul de costişe ce duce la Vaslui Venea un om, cu jale zicând în gândul lui:”

Ce se gândea omul? Codrin știa că răspunsul corect este că ”Mai lungă-mi pare calea acum la-ntors acasă...”, așa că am scăpat repede după o predică scurtă despre ceva Dorobanț și despre faptul că suntem frumoși, dar nu suntem deștepți pentru că nu știm limba română, pe când el, marele portar, mai știe ce a învățat acum 50 de ani.

Apoi am luat un taxi înapoi și am prins doar un Logan. Dar era un Logan special: avea LCD în tetieră, ca să nu te plic­tisești în acele 10 minute cât mergi cu taxiul.

To be continued... probabil de acasă și deja cu rezultate