rolisz's site

Cititul e fun...

... în timpul cursurilor boring.

Acum 2 săptămâni în 2 săptămâni am citit 4 cărți (1400 pagini). De când nu am mai citit atâta...

(obviously, cărțile sunt SF-uri, sper că nu se aștepta cineva la altceva de la mine. Și conțin Game în numele lor :D )

Prima carte a fost The Hunger Games. Am mers la cinema să mă uit la film cu Cristi și mi-a plăcut așa de mult filmul că am zis că trebuie să citesc și cărțile. În două zile am și terminat-o. Peste încă o zi am terminat Catching Fire (a doua carte din serie). Și încă o zi și am terminat seria cu Mockingjay :D. Looking back it looks even quicker than I remembered.

Cărțile sunt scrise foarte bine, autoarea, Suzanne Collins, e foarte bună, a găsit destul de bine raportul de dramă, comedie, love story și acțiune, și în general mi-au plăcut. Dar, sunt câteva aspecte, mai ales legate de com­por­ta­men­tul per­son­ajelor care mi se par... deplasate, exaggerate sau prea copilăroase.

Seria are loc cândva în viitor în rămășițele Americii după ceva catastrofă. Țara se numește acum Panem (din latină „Panem et circenses”), este împărțită în 12 districte, conduse the capitala numită ingenios... The Capitol. În capitală se trăiește în condiții de lux, prin­ci­palele ocupații find mâncarea, moda și distracția, oamenii purtând tot felul de haine ciudate, peruci dubioase și unii chiar făcându-și operații (in)estetice. În districte viața e mult mai grea, mulți oameni murind de foame și accesul la tehnologii moderne e destul de limitat.

Cărțile sunt doar un SF light. Există câteva chestii care nu există acum, cum ar fi: force­fields, genetic en­gi­neer­ing, hov­er­crafts (dar foarte rar apare și se preferă trenul), ceva fel de raygun este menționat la un moment dat; dar în multe domenii lumea este aproape în secolul XIX-XX: în districte se trăiește în căsuțe mici, există ceva televizor primtiv, medicina este pre­pon­der­ent „na­tur­istă”, ba chiar și armele folosite în mare parte a cărților sunt „retro”: arc, topor, sabie, etc.

Cu 75 de ani înainte de prima carte, dis­trictele s-au răsculat împotriva dictaturii, dar Capitolul a câștigat. Ca răzbunare, toate dis­trictele erau obligate să ofere anual un băiat și o fată între 12 și 18 ani, care să participe la Hunger Games. Aceasta este un „reality show”, în care par­tic­i­panții se luptă unii cu alții până rămâne doar unul singur. În cărți acest joc este prezentat ca o modalitate de control a populației, dar sincer pe mine nu mă convinge. În momentul în care ești pedepsit pe nedrept (să îți trimiți copii la moarte aproape sigură), de ce stai numa ca prostu'? Înțeleg că ai mâncat bătaie acum ț ani, but still, why do you put up with it? După cum văd eu lucrurile, asta doar ar instiga și mai tare sen­ti­men­tul de rebeliune în oameni. Jocul este o modalitate superbă de a oferi „Circens­es” pentru mase, dar el este asta doar pentru cei din capitală, pentru care nu există riscul de a fi selectați pentru joc.  Pentru districte aceasta este mai degrabă doar o amintire constantă că trebuie să scăpăm de Capitol cât mai repede. Anyway that's my 2 cents only.

Cartea începe la alegerea can­di­daților pentru cea de-a 74a ediția a jocurilor, când sora eroinei principale, Katniss Everdeen, este aleasă. Katniss se oferă să meargă în locul ei. Băiatul care va participa la jocuri din districtul 12 este Peeta Mellark, cu care nu prea avusese contact până atunci, dar care i-a salvat viața mai demult când i-a dat două pâini. Cei doi sunt pregătiți pentru jocuri de Haymitch Abernathy, câștigă­torul celei de-a 50a ediții a Hunger Games și un bețivan notoriu, care la tragarea la sorți a căzut de pe scenă drept în față.

Înainte de jocuri, Peeta declară dragostea lui eternă pentru Katniss la un interviu, prin aceasta făcând-o brusc mult mai populară pe ea. La testele dinainte jocurilor, Katniss își arată talentele de arcașă trăgând în mărul dintr-un porc pe care îl mâncau supraveg­hetorii, care nu mai erau atenți la ea. Drept urmare, ea primește cea mai mare notă dintre toți par­tic­i­panții.

Apoi intră în arenă și bătăi, viespi, killings, lipsă de apă etc. (read the books). O chestie care un pic mi se pare ciudată îi cât de ușor se omoară unii pe alții copii. Toți au vârste între 12 și 18 ani și sunt gata să se omoare unii pe alții, cu minim de remușcări dupaia. Last time I heard, killing someone, for the first time in your life, is pretty shocking for your average Joe.

Plot twist major e atunci când se anunță că s-au schimbat regulile și acum pot câștiga două persoane, dacă sunt din același district. Go Katniss + Peeta. Răni, săruturi, an­tibi­o­tice, câteva bătăi, mutanți, și rămân în arenă doar cei doi „iubiți”. Shocker: regulile s-au schimbat înapoi și poate fi doar un singur câștigător.

Katniss are o idee genială și cei doi iau niște mure otrăvite și se hotărăsc să le mănânce deodată ca să nu fie nevoiți să se omoare unul pe altul. Astfel forțează mâna șefilor și până la urmă amândoi sunt declarați câștigă­tori.

Bad news however: za big baws îi supărat că prin acest act de rebeliune au început să dea idei dis­trictelor. Și așa se termină prima carte.

Văzând prima oară filmul, o chestie care m-a surprins este faptul că în carte este o singură per­spec­tivă: cea a lui Katniss, pe când filmul este povestit din mai multe unghiuri (Gale, Caesar Flickerman).

A doua carte este răzbunarea con­ducă­to­rilor: după circuitul de victorie al lui Katniss și Peeta în care aceștia continuă șarada lor de iubiți, se anunță că la jocurile următoare, a 75-a ediție a Hunger Games, la care pentru că Nr%25==0, sunt mai speciale (Quarter Quells), vor avea alte reguli. Schimbarea este că jucătorii vor fi aleși dintre alți câștigă­tori. Așa că Peeta and Katniss go back again. Dar în final se descoperă că... read for yourself. Îi cam pre­dictibil ce se întâmplă în final (Nu pot să cred, s-ar putea ca teoriile profei de română din liceu să fie adevărate. Unii autori chiar bagă pasaje care sunt indicii spre ce se va întâmpla în continuare. Incredibil), dar e destul de bine scris și câteva detalii te bagă în ceață. Și chestiile din arenă îs destul de mișto :D

Un nitpick legat de aceasta carte este faptul că atunci când cei doi merg în circuitul de victorie, Peeta uneori petrece noapte cu Katniss, ca să o calmeze și să nu aibă coșmaruri. But nothing happens. Literally. Îs descrise câteva faze și în afară de smalltalk, nothing happens. Sorry, basic knowledge about human behaviour says that’s not what happens. Especially with teenagers.

În cartea a treia este vorba despre rebeliunea dis­trictelor și despre cum Katniss evoluează și ajunge să fie „The Mock­ing­jay”, simbolul rebeliunii. Aici îi o altă chestie care mi se pare ciudată. Tipa îi complet distrusă de faptul că districtul ei a fost răzuit. De ce o duce într-o stare de șoc? Ea este un tip supraviețuitor. A supraviețuit prin 2 Hunger Games, nu este tipul de om care se dă bătut ușor. Ar trebui mai degrabă să îi aprindă dorința de răzbunare, cum se întâmplă și în cazul lui Gale. Cartea un pic o ia spre filozofare, pentru că îs multe secvențe lungi doar cu gândurile lui Katniss despre ce să facă și ce înseamnă anumite situații. Plus apar niște schimbări de situație... un pic neaștep­tate.

În mare mi-au plăcut cărțile, în ciuda schimbării de tonalitate a ultimei cărți. Seriei îi dau un 9.

A patra carte pe care am citit-o a fost Ender’s Game. De mult timp mi-am propus să o citesc. Îi classic sci-fi, Cătă mă bătea într-o vreme la cap să o citesc, dar... ce am citit pe net despre celelalte cărți din serie m-a determinat să o amân. Dar acum s-a apucat și colegul de casă de ea, așa că și eu a trebuit să mă apuc de ea :D

Well, the book is as awesome as they said :)))

Cartea are loc după două războaie între oameni și „buggers”, ceva fel de insecte care comunică telepathic. Omenirea a cam mâncat bătaie în cele două războaie, dar a avut noroc cu Mazer Rackham, un geniu militar care a reușit să facă niște manevere norocoase care au dus la victoria omenirii. Kinda. Anticipând un nou conflict, liderii națiunilor unite (nu mai au președinte și vi­cepreșed­inte, ci Hegemon și Polemarch) de pe Pământ caută copiii speciali, pe care îi duc la o bază în spațiu pentru pregătiri intense în d-ale bătăliei.

Pe Pământ au avut loc multe schimbări în urma războaielor. Din punct de vedere militar, conducerea tuturor armatelor se află în mână Polemarch-ului. În rest țările își păstrează in­de­pen­dent și sunt conflicte puternice între ele, dar care sunt ținute sub control datorită peri­colu­lui mai mare: buggers. Sunt și restricții asupra populației, familiile neputând avea mai mult decât doi copii, decât în situații ex­cep­tionale

Personajul principal este desigur Ender. El este un băiat de 6 ani la începutul cărți și este al treilea copil din familie, de unde vine porecla lui de Third. Fratele său mai mare este și el un geniu, dar nu a fost ales pentru programul de pregătire militară pentru că este prea violent și agresiv. Sora lui este și ea un geniu, dar nu a fost aleasă pentru că este prea blândă :))). Din acest motiv, părinților lui le-a fost dat dreptul la încă un copil, care se dovedește că e fix ce le trebuie lor.

Con­ducă­torii îi urmăresc pe copii prin niște dis­poz­i­tive puse la baza craniului care le permit să vadă și să audă tot ce văd și aud copii. For research purposes only. Aceasta îi oferă o anumită protective lui Ender, deoarece nu poate fi bătut de copii mai mari fără ca să rămână dovezi împotriva lor. Dar la vârsta de 6 ani, i se scoate acest monitor. În prima zi deja este confruntat de niște „bullies”. Atacând pe neaștep­tate, Ender reușește să îl doboare pe cel mai mare din ei, iar apoi îl rupe în bătaie, lovindu-l cât timp acesta este jos – ca să se asigure că nu îl vor mai deranja niciodată. Văzând această acțiune a lui, este ales pentru programul de pregătire.

Este de pe bază spațială și este aruncat direct în larg. Este promovat mai rapid decât alți copii, iar restul copiilor sunt asmuțiți împotriva lui în mod activ. El se descurcă foarte bine și ajunge în curând să fie în topul cam­pi­onatelor.

Principala activitate a copiilor aici este de turnee de bătălii în zero-g între 2 „armate”. Toți membrii armatelor sunt copii, iar con­ducă­torii lor sunt cei mai buni dintre copii mai mare – 12-14 ani.

Un alt element de pregătire este un joc pe calculator, care este generat special pentru fiecare copil de către calculator, care îi ajută să treacă de anumit bariere sau inhibiții mentale pe care le au fiecare. Desigur, Ender ajunge mai departe decât orice alt copil, reușește să treacă de nivelele cu care a fost programat cal­cu­la­torul și ajunge la End of the World, unde tot timpul este bântuit de fratele său mai mare și ceva șarpe.

Aici sunt câteva chestii care mi se par un pic ciudate. Școala aceasta ar trebui să fie pentru genii, right? Atunci ce caută acolo personaje gen Bonzo, primul comandant al lui Ender, care este... in­com­pe­tent to say the least. Habar nu are ce face, habar nu are de tactică și doar norocul chior și faptul că are soldați buni îi dă victoriile pe care le are. O altă chestie este faptul că în toate situațiile în care este pus Ender, este împiedicat pe cât posibil să își facă legături puternice, prietenii cu alți copii, iar în momentele în care există riscul să fie bătut de alți copii, mai mari, profesorii nu fac nimica ci îl lasă să se descurce. Motivarea dată de tutorele său, colonelul Graff, este că Ender trebuie să învețe că este singur și că în momentul în care va conduce navele omenirii în bătălia împotriva buggers nu va fi nimeni să îl ajute. Problema mea este că totuși este mică distincție între faptul că cineva te bate cu pumni și picioare și vin prietenii tăi să te ajute și între faptul că stai undeva în scaunul de comandă și muți navele ca pionii de șah și mănânci bătaie. Din acest punct de vedere cartea este brutală în com­por­ta­men­tul ei față de Ender, care nu trebuie să uităm că are între 6 și 12 ani. Colonelul chiar recunoaște că există posi­bil­i­tatea ca să îl distrugă aceste lucruri pe Ender, dar speră că aceasta se va întâmplă după ce distrug buggerii, iar uneori omenirea are nevoie de sac­ri­fi­ci­ul unei persoane pentu binele tuturor.

În momentul în care Ender termină școala, cu 2 ani mai repede decât orice alt student de până atunci, el intră într-o depresie, din care doar sora lui poate să îl scoată. Apoi el este dus la centrul militar, pe ceva planetă mică vopsită în negru (nu glumesc, are albedoul foarte mic din cauze ar­ti­fi­ciale). Aici el continuă pregătir­ile și mentorul lui devine Mazer. Sub conducerea lui, Ender câștigă lupte în simulator și este ajutat de foștii lui prieteni de la școală. Bătăliile devin tot mai grele, Ender devine aproape surmenat, dar în final ajunge la cică ultima bătălie din pregătirea lui și pe aceasta va primi notă. Arma specială a lui Ender este Dr. Device (Molecular Disruption Device), care făcut din handwavium și dez­in­te­grează atomii. Și când atinge ceva, unda se propagă mai departe.

Această bătălie este ridicolă: el are 80 de nave la dispoziția lui, inamicul 10.000. Ender reușește să ajungă la planetă și folosește Dr. Device pe aceasta și distruge tot ce este pe câmpul de luptă.

Big surprise: ultimele lui bătălii nu au fost simulări, ci el chiar controla armada omenirii în bătălii împotriva buggerilor. În ultima bătălie el a distrus pe toți buggeri, comițând „xenocid”. Când află ce a făcut, intră în depresie destul de nașpa, din care desigur, tot soră-sa îl scoate.

Cum Ender nu poate merge înapoi pe Pământ din motive politice, cei doi merg să colonizeze o planetă care le-a rămas „moștenire” de la insecte. După câțiva ani, Ender descoperă aici că o parte din lumea creată de calculator pentru jocul de calculator de la școală, a fost recreată aici de buggeri înainte să fie ex­ter­mi­nați. Urmând „jocul” până ajunge și aici la End of the World, el descoperă aici un ou de regină de bugger. Aceasta comunică telepatic cu el și îi spune istoria poporului ei și îl roagă să îi găsească o altă planetă pe care să poată să se răspân­dească iarăși Formics – numele propriu al buggerilor.

Inspirat de ce a auzit, Ender scrie o carte, numită Speaker for the Dead. Aceasta inspiră o religie și devine o activitate populară să fii „Speaker for the Dead”, mai ales la în­mor­mân­tări.

Ză end.

Ia ghici cum se numesc ur­mă­toarele două cărți din serie? Speaker for the Dead și Xenocide. Ulterior am aflat că Orson a scris Ender’s Game doar ca o in­tro­duc­ere pentru Speaker for the Dead. Din păcate aceasta deja începe să bată câmpii puternic și intră mai mult în domenii filozofice. Și for crying out loud, îi numită Speaker for the Dead. How creepy is that? Și din sumarul pe care l-am citit pe net, intră în abureli serioase – încă o rasă in­teligen­tă numită pequenions, sau colocvial, piggies. De asemenea, toate lucrurile din univers au o particulă pilotică (Philotic particle) asociată, și în funcție de cât de deșteaptă e aceasta, are chestia respectivă in­teligență sau nu... weeei­i­i­ir­dooooo.

Cartea e foarte bună și te captivează. Îi dau doar 9 din cauza acelor probleme pe care le-am menționat mai sus. Restul 20 de cărți din serie nu cred că le voi citi vreodată.

Dacă chiar ați citit toate cele 5 pagini pe care le-am scris aici, lăsați și un comment că altfel nu vă cred :))) (și aveți milă de mine legat de greșeli gra­mat­i­cale :-S :">)